Aş vrea să nu fiu acum într-un pustiu necunoscut, în care să pot auzi doar ecourile neatinsului. Aş vrea să fiu într-un loc în care să pot vedea înaltul cerului aşteptând ca aceeaşi stea cazatoare să îmi mai străbată o dată negrul privirii, transformând-o în dorinţă. Însă dorinţa să nu devină într-o clipire realitate, ci să rămână pentru un timp închisă într-o bătai de inimă. Iar, mai apoi, încetul cu încetul, pulsul ei să o desprindă dintre gânduri, readucându-mi strălucirea unor zile pe care le port pentru totdeauna în suflet.
Aş vrea să fiu într-un loc în care valurile nopţii să îmi inunde îndoielile, spumegând a linişte. Aş vrea să fiu într-un loc în care nisipul să nu se mai cearnă prin clepsidre sparte, iar timpul să nu o mai ia din loc atunci când sufletul îmi străbate tărmurile fericirii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu